Aflați la numai trei puncte de primul titlu fotbalistic din istorie, suporterii gălățeni îmbină entuziasmul cu teama. „Oare vom fi lăsați să câștigăm?”, este întrebarea cel mai des auzită la malul Dunării. Nea Ciobi are 55 de ani. Vorbește așezat, cu accent moldovenesc, în timp ce bea o bere. Birtul de la intrarea în Galați este plin de bărbați, toți consumatori înrăiți de tutun și de fotbal. „Noi tot ne gândim că nu ne-au luat în seamă.
Acum, că s-a îngroșat gluma, mi-e teamă că ne vor opri cu arbitrii”, spune el. „Nici noi nu suntem cine știe ce. N-ai văzut ce a greșit Grahovac? N-are nici cine să bage mingea în poartă”, îl completează un comesean cam de aceeași vârstă. Puștii din birt sunt mai aprigi: văd victorii și adversari umiliți.
Un milion de motive ca să câștige Oțelul Pe stradă, lumea e împărțită de patimi de tot felul. Unii dau din umeri: „Ce-mi pasă mie de fotbal?”. Alții acceptă discuția. Elvis are 32 de ani și e șofer de taxi. „Eu sunt stelist, dar vreau ca titlul să-l ia Oțelul, că doar sunt gălățean. Mi-e teamă însă de meciul cu Timișoara, echipa nu merge prea bine în ultimul timp, drept dovadă că ne-am chinuit cu Brăneștiul, care este retrogradată”.
În Piața Centrală, pe tarabe, e loc și de fotbal. Anușa (32 de ani), vânzătoare: „Țin și eu cu Oțelul, pentru că toată familia mea este împătimită de fotbal. Mai ales soțul! Vreau ca titlul să vină la Galați, pentru că băieții mei fac fotbal la FC Dunărea și așa vor avea și ei modele. Pe băieții mei îi cheamă Robert și Albert Ștefan Corangă”. La Galați, fotbalul a scos din amorțeală un oraș trist.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER